Fara haine

A fost odata ca niciodata o padure. Si nu mai e, caci daca ar mai fi, nu as mai povesti.

In mijlocul padurii deschisese ochii intr-un septembrie o fiinta gingasa, cu piele stravezie si miros de lapte.

Printre gene, in prima zi din viata ei, cel dintai lucru vazut de ea a fost o bolta de frunze ruginii prin care razbatea un cer albastru. Nu ochii mamei, nu zambetul tatalui sau. Si in loc de o imbratisare calda plina de iubire, ca un “bun venit” pe aceasta lume, primise atingerea rece si aspra a unui covor de frunze fosnitoare. Si frig…Si vanticel prietenos…Si cer.

Statea asa, goala, pe spate, dand din manute si din picioruse cu voiosie. Si in ochii ei se oglindeau norii de pe cer si o amuzau frunzele care se leganau pe crengi. Si invatase un cantecel spus de o apa din apropiere, pe care nu o putea vedea, dar pe care o auzea licarind.

Frunzele ce au primit-o in patul lor, au si invelit-o ca sa o fereasca de racoare si bruma. Si furnicile, gasind-o, i-au adus hrana multa si marunta. Iar cerul i-a fluturat jucarii in zbor, ca sa o faca sa rada.

Crescand asa, a venit iarna. Si iarna nu a coplesit-o cu gerul ei, pentru ca zapada a ocolit-o, topita de caldura unui suflet pur. Apoi a venit primavara si au rasarit iarba, ghioceii si brandusele, care o gadilau si se jucau in jurul ei, ca niste fratiori mai mici. Pasarelele cantau frumos si zburau inalt. Cerul stralucea. Furnicutele erau mai harnicute. Iar soarele ii intinsese mana calda si blanda printre ramuri crude. Fetita i-o prinse si invata sa mearga. Se ridica, se avanta strangaci si impleticit inainte si apoi iarba se intindea sa o prinda cand cadea. Nu plangea niciodata, radea si gangurea cat era ziua de lunga.

Crescuse la pieptul frunzelor care se mutasera la loc, in copaci, iar acum isi gasea alinarea in bratele firelor de iarba, care o mangaiau cu drag.

Se inalta pe zi ce trecea. Ca orice copil. Invatase sa mearga, sa alerge, sa se hraneasca singura (acum ea le ajuta pe furnici sa isi faca provizii), invatase sa cante asa cum faceau apa si copacii, si chiar stia si sa inoate. Ii placea sa manance floricele, frunze si fructe si sa se catere, sus, in copaci.

Avea un copac preferat, foarte inalt, care se ridica deasupra intregii paduri. Si din acel copac nu numai ca putea vedea cat de mult se intindea padurea ( si asta ii dadea o stare de infinita liniste si siguranta), dar putea vedea si ceea ce inconjura padurea. Dealuri verzi care se onduiau si se agatau de gatul muntilor; muntii veseli, zambind cu fruntea in soare. Si tot de acolo de sus, parea ca daca intinde degetele, atinge norii. Vantul zbura prin parul ei si soarele o invaluia cu totul, facand-o sa se simta ca o minge de foc. Era libera si fericita. Asa se nascuse. Asa ramasese.

Nu isi dorise niciodata altceva, pentru ca nu cunoscuse nimic altceva. Nu ii trebuia un adapost solid pentru ca ea crescuse in sufletul padurii si aceasta o iubea si o ocrotea. Era dezbracata dintotdeauna, dar ea nu stia asta, pentru ca nu stia ce sunt hainele. Si nu se rusina de goliciunea ei pentru ca nu stia cum sa fie altfel. Si nu ii era frig sau frica sa se raneasca, sa-si vatameze trupul… Pentru ca trupul ei era pentru ea doar un invelis foarte util, care o ajuta sa se miste, sa se hraneasca, sa se catare, sa alerge, sa ajute furnicutele si sa imbratiseze copacii. Ea era de fapt un spirit. Si spiritul ei nu avea nici granite, nici teama. Nu se simtea captiva intr-un trup, ci recunoscatoare acelui corp gol, puternic.

Si asa a trait impacata ani la rand.

Parul lung pana la calcaie prinsese culoarea pamantului, ochii ii cuprinsesera cerul senin si stralucirea soarelui, buzele ii ramasesera patate de fragute dulci, bratele ii erau lungi si puternice ca niste ramuri, picioarele ii calcau usor peste iarba fragila, dar aveau siguranta si forta unor radacini infipte adanc in tarana. Iar trunchiul i se rotunjise frumos, ca si un fruct care ia nastere vara dintr-o floare suava. Stelele isi lasasera sarutul pe obrajii ei si pielea-i aurie purta amintirile primelor incercari si primelor cazaturi.

Inota in rau si canta, cand intr-o zi auzi un sunet oribil. Un zuruit prelung, ca un raget de fiara turbata, sau ca urletul unei furtuni… Incremenind, auzi o busitura si apoi, pe deasupra ei trecu vantul jelind. Frunzele incepura sa se framante ingrozite si copacii sa strige spre cer. Iesi din apa si ,aplecata pe langa mal, fugi intr-acolo de unde venea teribilul raget.

Copaci cazuti la pamant, gemand. Frunze moarte de tinere pe jos, oftand fara vlaga. Si cerul trist acoperindu-le ca o mama suferind… Un cosmar. Niste animale pe doua picioare infigeau adanc in fratii ei niste obiecte de groaza si cand le retrageau, copacii cadeau prelung, urland.

In ochii ei rasarira lacrimi si o lua la fuga pana in inima padurii. Cauta furnicile sa le spuna nenorocirea, dar ele plecasera deja. Apa nu mai canta, ci plangea. Vantul jelea in continuare si tinea la piept crengile suspinand. Dar fata gasea in astea nu numai o mare durere, ci si o mare forta. Sa stea neclintita acolo si sa apere ceea ce ramasese! Sa lupte orice ar fi!

Si stand acolo, vedea cum lumina incepea sa ia locul umbrei pe masura ce copacii erau rapusi. Isi luase un toiag dintr-o creanga uscata si se asezase intr-o tufa de mure. Astepta acolo cu inima incremenita. Si astepta 3 zile si 3 nopti. In urechi ii rasunau urletul mortii si inima ei pulsand cu putere.

Cand in cele din urma fiarele fara suflet s-au apropiat de tufa ei, a sarit de acolo si urland a razboi si-a ridicat toiagul in aer. Masinile mortii s-au oprit o clipa, cand bratele celor pe doua picioare au cazut moi de mirare. Apoi unul dintre ei a strigat:

– E goala! Prindeti-o!

Si fugind spre ea, au incoltit-o si au prins-o de brate. Apoi au inceput sa rada de ea : „Ia uite, nebuna! Sta dezbracata in padure! Ce par lung ai fetito, de cand nu ai mai vazut foarfeca??” Si au inceput sa puna mana pe ea si sa o traga de par. Apoi, unul dintre ei a luat obiectul groaznic care a inceput sa zuruie si a zis: „ Sa ii taiem parul!”, raspandind in aer ecoul unui ras diabolic.

Auzind acestea, fata a strans toata puterea pe care o avea in sufletul si in trupul sau si s-a zbatut tare. A simtit cum stransoarea mainilor ce o tineau s-a slabit si apoi a lovit pamantul care a primit-o spunandu-i : „Fugi! Fugi de aici! Nu te opri!” Si s-a ridicat si a fugit cum nu mai fugise niciodata.

Aerul ii vajaia in dreptul urechilor si talpile o usturau cand intalneau asprimea drumului salbatic. Bratele ii faceau loc printre crengi si o ridicau de jos cand se impiedica. Ochii ii lacrimau si buzele ii tremurau. Plangea cu groaza si in minte i se aratau imagini de cosmar cu arbori gemand.

Cand a obosit, s-a aruncat in iarba, franta, si a suferit si a oftat pana a adormit.

In zori, roua i se asezase pe trup si racoarea zilei nou nascute o cuprinsese. Se aseza culcata pe o parte si mangaie iarba rece. O saruta. Apoi isi plimba degetele prin pamant si uitandu-se spre cer intreba: „Cat o sa fug?”

Se ridica si merse iar, cateva zile, pana cand gasi o pestera undeva sus, la poalele unui munte. Se opri acolo si simti ca intunericul acelui adapost o va proteja o vreme. De acolo putea vedea zi de zi cum padurea se stingea, pana cand, intr-o zi, nu mai ramasese decat o mare de radacini fara continuare, o mare de vise retezate…

Nimic nu o duruse asa de tare pana atunci, si nu credea ca o va mai durea ceva vreodata, pentru ca fusese de ajuns pentru o viata intreaga.

Era prizoniera suferintei. Libertatea ei fusese rupta cu brutalitate din tulpina. Si ea, se simtea fara radacini, asa cum e o floare culeasa de o mana egoista. Simtea cum fericirea se scurge usor din ea.

Odata cu un rasarit tremurand printre nori prelungi, a repornit la drum.

Si a mers in nestiinta, cu ochii plecati, cu buzele rasfrante, cu mainile atarnandu-i neputincioase si cu gandul: „ Sunt goala.” Ii vazuse atunci pe acei monstri care ii semanau la infatisare, si ei purtau vesminte, nu li se vedea adevarata culoare. Si ei rasesera de ea pentru ca era goala. Se simtea rusinata si diferita. Oare cum era lumea dincolo de padurea ei draga? Cei care ii semanau, erau cu totii niste fiare care ucideau copacii cu zambetul pe buze? Oare ce faceau cu bietii ei frati? Nu isi putea inchipui…

Apoi dadu peste un sat. Si vazu! Vazu asezari din copaci ciopartiti in bucatele! Vazu gramezi de trunchiuri zacand pe langa case! Vazu cum casele erau ingradite de ramuri moarte si cum monstrii pe doua picioare care le locuiau, in loc sa isi foloseasca picioarele, se lasau purtati deasupra pamantului de trunchiuri legate si trase de animale inrobite.

Era o imagine atat de dura pentru ea! Si inainta firesc, ca si cum nu ar fi fost dezbracata, in sat. Toti se miscau de colo-colo, ca furnicile pe care le stiuse odata, numai ca pareau urati si rai. Si erau atat de preocupati incat nici nu au vazut-o in ziua aceea.

Nu mai manacase de zile in sir si se simtea slabita. Si pe ascuns, fara sa o zareasca nimeni in continuare, fura cate ceva de mancare si se ascundea intr-o livada de piersici unde isi facuse culcus. Dormea intr-un nuc umbros din miezul livezii. De acolo ii observa pe sateni si se gandea ca nu gaseste niciun rost in rutina lor. Se plimbau de colo-colo, faceau diferite lucruri in care nu puneau suflet si se ascundeau in adaposturile lor facute cu sacrificiul unor arbori minunati. Si toti, toti, nu erau goi. Pielea li se vedea doar pe chipuri si pe brate.

Intr-o zi, cand cobori in sat sa isi caute de mancare, o vazu un copil. Si acesta tipa:

– Uite una dezbracata!

Ea se opri ingrozita, surprinsa. Si in ochii ei se ingramadira zeci de siluete intunecate care o inconjurara forfotind indignate.

O incoltisera. Inima ii batea tare, dar ceilalti nu pareau ca se pregatesc sa o atace. Sopteau intre ei si ea nu reusea sa desluseasca ce isi spuneau.

Prin randuri isi facu loc un baiat care, grijuliu, o prinse de umeri. O privi. In ochii lui citea ca nu o va rani, si de aceea, cand el ii spuse : „Vino cu mine!”, ea se lasa purtata in afara satului unde multimea incepea sa se raspandeasca, si de unde copilul care o vazuse arunca o piatra care ii trecu pe langa ureche.

Mersera pe drum o buna vreme, timp in care ea, ramanand mai in urma, il observa. Era un tanar zvelt, cu brate puternice, cu parul auriu… Isi amintea ca avea ochii ca murele, al caror gust in revenise pe limba cand il privise, acolo in sat. Picioarele si pieptul lui erau acoperite. El inainta tacut si nici ea nu prea stia sa vorbeasca pe limba oamenilor.

Curand, in fata lor se ridica o padure. Grandioasa, deasa, verde. Fetei ii stralucira ochii. Parca se intorsese acasa. „Visez?”

La marginea padurii, tanarul se dezbraca zambind. Ascunzandu-si hainele la baza unui trunchi gros de copac, se intoarse spre noaptea padurii si striga, cu palmele in jurul buzelor : „ Veeeeeerrrdeeeee!”

Si atunci, din tufe, de dupa copaci, din iarba inalta, din coroane de frunze, se aratara zeci de trupuri goale, ca al ei. Si toti zambeau, primitori.

Baiatul se apropie de ea si ii prinse mana:

– Bine ai venit. Stiu ca ai facut un drum lung, ii spuse plecandu-si ochii catre genunchii ei. Picioarele tale spun totul, caci sunt insemnate de greutatile caii pe care ai venit. Numai tu stii ce a fost in sufletul tau si ce te-a adus aici. Nu mai conteaza. Uita, caci povara amintirilor nu te va lasa sa te vindeci.

Oamenii din satul in care ai nimerit, sunt oameni care se rusineaza cu ceea ce sunt si de asta se ascund. Se ascund in case, sub haine, in slujbe care nu ii reprezinta, in compania altora care nu au puterea sa ii citeasca sau sa ii trezeasca. Acestia sunt cei care sunt pregatiti oricand sa distruga natura fara sa clipeasca, pentru ca pe ei natura ii ameninta. Ii face sa se simta vulnerabili si le atrage la suprafata sufletul imprizonierat in strafundul unui corp trist.

Ei cred ca noi suntem nebuni, dar noi suntem liberi. Noi ne cunoastem pe noi insine, ne acceptam si ne iubim. Si stim ca trupurile noastre nu sunt rusinoase, ci sunt o binecuvantare! Asa, goi, noi ne simtim la fel de liberi si de fericiti ca atunci cand ne-am nascut. Noi nu ne ascundem in padure. Nu fugim de nimic. Stam aici pentru ca ne simtim acceptati si protejati, neingraditi in spatiu si timp, in cunoastere si in simtire.

Eu, ca sa nu-mi atrag probleme din partea satenilor si sa ma pot alatura lor cu scop salvator, atunci cand merg sa zabovesc printre ei, ma imbrac. Doar atunci. Pe unii ii conving sa ni se alature. Pe cei care se simt inca vii. Iar alteori, cineva ca tine, apare neajutorat si gata sa se indoiasca de frumusetea si de darul sau. Si eu, eu ii ajut sa se regaseasca si sa ajunga aici, unde le e locul. Impreuna, traim asa cum e frumos: impacati cu noi, uniti cu natura.

Esti acasa. Hai, zambeste si revino-ti, fii puternica! Ii spuse surazandu-i cald. Rautatile s-au terminat.

Si pasind in iarba, alaturi de el, mana in mana, fata dezbracata intra in racoarea padurii care o saruta cu vant de bun venit si o imbratisa cu zambetele celor care o priveau.

Ca intr-un cerc al vietii, se intorsese de unde a plecat, la fel cum fusese dintotdeauna.

EA.

Si incheind asa, nu spun sa ne dezbracam cu totii acum! 🙂) Spun sa ne acceptam asa cum suntem, chiar daca altii sunt diferiti si chiar daca aceia ne arata cu degetul. Sa te iubesti, inseamna sa fii liber.

Si incalecand pe un sevalet, v-am pictat o alta poveste a unui suflet.