Leacul

Trecusera ani. Nici nu mai tinea minte cati. Timpul trecea neobservat si nu mai avea valoare, cum nimic nu mai insemna ceva de atunci. Din ziua aceea… Nu isi mai amintea clar nici macar ce facuse cu 5 minute in urma, cufundat fiind in ganduri fumurii, dar ziua aceea era senina si aproape, ca si cum o traia chiar acum. O traise zilnic de atunci…

Si mergand grabit spre centrul foto, i se parea in acest moment ca soarele il insotea cald, ca cerul era plin de nori pufosi si ca vantul rasucea frunzele-n aer, ca atunci…Astea se intamplau in el, caci, intre timp, pasii lui se afundau in zapada scartaind si fulgi mari ascundeau totul in jur sub o perdea tesuta fin.

Se ducea sa developeze un film. Se apucase de fotografie pentru a putea surprinde viata. Viata pe care el nu o avea. Credea ca intr-o zi va prinde intr-un cadru o frantura de lume care ii va reinsufleti fiinta. Poate ca avea sa surprinda candva un peisaj, o floare, o persoana, care prin magia si sublimul sau sa il faca sa uite ceea ce pierduse. Credea in sinea lui ca ceva il va salva. Apoi facuse din asta o meserie. Incetase sa lupte si doar astepta…salvarea. Care spera sa vina intr-o zi, pe nepusa masa…poate dintr-o fotografie.

Reprezentantul de la centrul foto il cunostea prea bine de atatia ani. Nu ii vorbise despre el niciodata, dar omul slabut si inalt ii developa toate fotografiile si astfel stia toate drumurile pe care le facuse in ultimii ani si pe care le imortalizase pe filmele aduse la developat. Nu de putine ori,omul citise emotii in timp ce statea asupra unei poze si exclamase: „rapitor!…”. Era, intr-o oarecare masura singurul lui prieten si singura fiinta care il mai tinea legat de realitate. Acest om de la centru era singura persoana careia ii dadea „buna ziua” sau caruia ii flutura din mana spunand „pe curand”, de cateva ori pe saptamana chiar. In rest, era singur si tacut. Cand esti singur, esti tacut, nu-i normal? Cu cine sa vorbesti?

Sigurele „conversatii” pe care le mai avea cu unele fiinte umane, erau vizavi de un radio vechi de pe pervazul cojit de vopsea. Il pornea si asculta muzica lui preferata. Jazz…Blues…Folk…Muzica pe care dansase cu o fata razand…Solistii cantau si el fredona cu ei, in acelasi timp. Vocile acelea melodioase ii transmiteau atatea! Dar el nu le spunea nimic. Pentru ca nu simtea nimic cand le asculta. Versurile si muzica treceau prin el fara sa il faca sa tresalte. Le repeta robotic, intrandu-i pe urechi si iesindu-i printre buze. Era o rutina, ca sa nu uite sa vorbeasca. Singurele sentimente pe care le simtea, erau cele pe care el le retraia din ziua aceea. Pe care si le inducea.

Visa mult. Aproape toata ziua… Si nu avea vise despre viitor sau despre ceva ce si-ar dori sa realizeze. Visa trecutul si acum ar fi fost daca Ea nu ar fi plecat. Traia atat de mult in ziua aceea de primavara pierduta, incat nici nu observa cum se schimbau anotimpurile in jurul sau, decat atunci cand, fiindu-i prea cald sau prea rece, se imbraca prin urmare, mai lejer sau mai gros.

Traia intr-un univers paralel. Si soarele care il incalzea era amintirea unor buze moi sub care luceau perlat niste dintisori cu strungareata. Si luna care ii lumina noptile era chipul ei cel drag. Iar insasi lumina zilei erau ochii ei caprui umbriti de gene lungi. Isi imbracase o perna intr-o rochie rosie cu broderie verde, pe care o pastrase de la ea, cu parfumul ei. Si adormea in fiecare noapte lasandu-si capul pe pieptul unui sac de puf, pe care in dorul lui,il simtea catifelat si cald, ca pielea pe care o dezmierdase vrajit candva. Pentru el, trecutul era prezent, iar prezentul era etern.

Cand ea a plecat, condusa mai departe de alte idealuri, care o faceau sa il vada marunt si slab, el a suferit dincolo de imaginatia cuiva. Se ura pentru ca nu o putuse urma. Dar apoi, ura si suferinta s-au transformat in admiratie pentru cea care a avut curajul si intelepciunea sa isi urmeze visele. Si el incepuse sa o venereze, ca pe o eroina. Facuse din viata lui un altar pentru ea. Ea mergea mereu la bratul lui, desi el nu mai putea spune cu siguranta nici daca fata mai traia. Nu era nebun. Era lucid, dar luciditatea lui statea in claritatea cu care putea vedea trecutul implinindu-se in fiecare clipa. Trecutul crescand in jurul lui ca iedera pe o cladire uitata in timp, tinandu-l nemiscat.

Uneori, credea ca daca va reconstitui in detaliu ziua in care ea plecase purtandu-si silueta in josul strazii si apoi inecandu-se in praf, o va zari ridicandu-se din josul drumului si venind spre el zambind. Asa ca, din cand in cand, se asigura ca incaperea in care locuia arata exact ca in ziua aceea (oricum, o pastrase in aceeasi ordine ca atunci), iesea pe holul blocului, inchidea usa cu aceeasi cheie veche, cobora aceleasi scari si apoi mergea vesel, fara sa stie ce il astepta (exact ca atunci) spre piata de unde spera sa o vada aparand.

Mergea pana acolo cantand, planuindu-si sa rosteasca acele cuvinte pe care nu apucase sa i le spuna. Vedea in minte cum ii va lua mana si ii va spune emotionat cat o iubeste. Repeta pe diferite tonuri „te iubesc” si nu se putea hotari daca sa o sarute sau sa o imbratiseze apoi. Cu pasii largi si saltati, cu bratele penduland energic inainte-inapoi si cu fruntea sus, se apropia de piata. Ajungea la fantana din centru, care varsa apa dintr-o gura de pasare in zbor, si se aseza pe marginea ei.

Era pranzul, exact ca atunci…Oamenii se plimbau agale prin piata, la brat. Batranei care se iubeau de o viata lasau in urma lor speranta si el o inspira adanc. Copiii inaltau zmee si alergau razand. El astepta. Si curand se facea seara si soarele apunea tremurand si rubiniu, ascuzandu-se dupa casele tuguiate spre cer. Cand noaptea cuprindea strazile la sanul sau, se hotara ca oricum nu ar mai zari-o din pricina intunericului daca ar veni. Si pleca spre casa, cu fruntea in pamant si inima stinsa.

Dupa o astfel de zi, intinzandu-se in pat si luandu-si aproape perna imbracata, adormi adanc. Si avu un vis. Se facea ca ea ii aparuse in cale, cat se poate de reala, si ii spusese ca a murit, sa o uite. Trezit ca dintr-o lunga drumetie, se feri cu palma, orbit de lumina invadatoare a zilei. Privi alaturi si vazu perna. Simti un gol in stomac. Langa el era un sac de puf indesat intr-o rochie veche, carpita. Un sac fara chip, fara suflare, fara iubire… Se repezi la baie si vomita. Parca dormise tinand in brate un cadavru. Se simtea murdar si urat mirositor si putea sa jure ca pe sub piele i se tarasc viermi lacomi care ii sfasie tesutul si il devoreaza chiar acum. Incepu sa se scarpine cu miscari disperate pana cand se umplu de dungi rosii. Apoi porni dusul si se freca pe piele cu buretele pana il ustura.

Invelit intr-un prosop gaurit se intoarse in camera si vazu perna zacand ostentativ, scarbos, in pat. Lua o foarfeca si o taie in fasii, zdrentuind in acelasi timp si rochia de pe ea. Fulgii ingalbeniti se imprastiau in aer razand de el si asezandu-i-se enervant in par. Parca viermii i se tarau acum pe piele!

Lua un sac si infunda in el fiecare bucatica si fiecare fulg din perna. Apoi forta sa intre in el si restul lucrurilor care ii ramasesera de la ea. Lua sacul cu furie si il tari dupa el pana jos, in strada. Cu o zmucitura il azvarli intr-un tomberon si apoi tranti capacul.

Intorcand spatele, fugi in bloc, simtindu-se ca dupa o inmormantare. Dar nu ingropase pe cineva drag, ci un cadavru, isi spunea. Un cadavru care ii devenise din cea mai mare iubire, dusman. Era pornit sa curete tot ceea ce ea ii lasase amintire. Deschizand ferestrele larg, ca sa se aeriseasca dormitorul care inca pastra aroma unui trup de fata, simti atat de real si de rece: era toamna. Pasi pragul balconului si amuti. Copacii rumeni oglindeau in frunze soare, miscati alene de suflul vantului parfumat a samburi de piersica. Pe aleile peticite, la tarabe, negustorii vindeau prune si struguri. In gradina de sub balcon, zambeau sfioase flori violet si galben.

Si el, se simtea murdar, patat, blocat. Se simtea prea greu ca sa pluteasca acum cu vantul si sa simta si sa se bucure de toate acestea.

„Trebuie sa ma curat!”

Curatenia din camera nu era suficienta, desi acum timpul rupsese barajul amintirilor si se onduia intre podea si tavan ca o apa involburata dupa ploi.

Se arunca in pat, pe spate. Daca ar fi putut, si-ar fi scos inima din piept!

„Da…da! Cu siguranta! Asta e…Asta e de facut!”

Isi aminti ca in oras avea un prieten vechi, pe care il uitase in gramada cu amintiri cu tot ceea ce se petrecuse inainte de Ea. Inainte de ziua nefericita. Fusesera prieteni buni, din copilarie…Acesta era doctor chirurg. Sigur il va intelege si il va ierta! Si apoi, il va ajuta.

Asa ca isi lua o jacheta si lasand in urma sa camera scaldata in vant de toamna si in lumina aurie a dupa-amiezii, pleca in cautarea prietenului sau. Il gasi, schimbat, imbatranit, ca si cum ar fi fost o alta persoana. Spre deosebire de el insusi, pe al carui chip nu se vedeau urme de schimbare pentru ca pentru el timpul nu se scursese niciodata cu adevarat, doctorul parea sa fie un barbat trecut de 30 de ani.

Cand il vazu, acesta izbucni surprins:

– Gabriel, ce…ce minune! Mai traiesti! Dumnezeule, 9 ani…Atatia sunt de cand nu ne-am mai vazut, asa-i? Ii spuse apucandu-l prieteneste de dupa umeri.

-……….nu stiu……mormai jenat Gabriel. Chiar nu mai numarase anii. Cand altii sarbatorisera cu artificii si sampanie trecerea unui alt an, el era prea visator ca sa observe. Iar in camera sa nu avea decat un calendar vechi, din anul cu pricina…cu 9 ani in urma.

– Ce te aduce azi la mine, prietene? Il intreba Emanuel cu ochii stralucind de bucuria revederii. Intr-un fel, expresia de pe fata lui arata de parca ar fi vazut pe cineva despre care nu mai avea speranta ca traieste…

– Vreau sa imi scoti inima.

– Glumesti, nu-i asa? zise razand cu pofta doctorul.

– Vreau sa imi scoti inima, spuse cat se poate de grav, din nou.

– Ce tot vorbesti? se incrunta cel din fata lui. Esti nebun!

(va continua)

………………………………………………………………………………….